Favorite Books
"Organon" - Aristotel
"Metafizica" - Aristotel
"Curs de metafizică şi
curs de istoria logicii" -
Nae Ionescu
"Nelinisti metafizice"(eseu)-Petre Ţuţea
"Philosophia perennis"(eseu)-Petre Ţuţea
"Divina Commedia" - Dante Alighieri
"Ciuleandra" - Liviu Rebreanu
"Pe culmile disperării"- Emil Cioran
"Beautiful Losers" - Leonard Cohen
"Romanul adolescentului miop"-Eliade M.
"Maitreyi" - Mircea Eliade
"Sensul iubirii" - Nichita Stanescu
"O viziune a sentimentelor" -
Nichita Stanescu
"Dreptul la timp" - Nichita Stanescu
"Cazul Dora" - Sigmund Freud
"Cazul Dora"
(Sigmund Freud)
Cadrul este unul dintre cele mai cunoscute din istoria ştiinţei. Ea, o tânără feroce, care înţelege, acceptă, dar reacţionează îmbolnăvindu-se şi manifestând simptomele pe care epoca i le permite: tuse nervoasă, afonie, stări de leşin. Iar el, tânărul Sigmund Freud, puternic, gata de transferat, dar în interiorul acelui pansexualism care marca primii paşi ai psihanalizei. Iată toate elementele pentru unul dintre cazurile clinice cele mai faimoase şi fascinante din câte au fost scrise vreodată, cel mai lung din cele dedicate unei femei, dar şi cel mai complex şi totodată rămas nerezolvat: cazul Dora.
Avem în faţă o istorie de acum un secol, o poveste ce se consuma în interiorul unei lumi închise, patriarhale, care continua să provoace nu doar cercetătorii şi specialiştii în materie, ci să dea apă la moară atât denigratorilor lui Freud, cât şi partizanilor săi. Dora, pe numele sau adevărat Ida Bauer, se vede refuzată brusc de medicul său. Un gest pe care Freud nu trebuia să-l facă. Nu doar că n-a primit cum se cuvenea mărturisirile Dorei, dar a învăluit-o în interpretări, care au pus-o pe fugă. După aceea, Freud a recurs la denigrări şi acuze, ca unul care era victimă a unei culturi de o anumită factură, în care femeia avea un statut nu tocmai fericit. Înspăimântat de pasiunea adolescentină a Dorei, Freud a alungat-o în ghetóul său de neînţeleasă şi a abandonat-o destinului său de femeie a epocii sale. Aceasta, pentru că el n-a reuşit să fie stăpân pe homosexualitatea pe care a identificat-o în ea, şi probabil şi în sine, dar pe care a recunoscut-o şi reiterat-o în raportul său cu Wilhelm Fliess.
E firesc ca astfel de poziţii să scandalizeze pe mulţi, mai ales că, pentru multă vreme, arhiva personală a lui Freud n-a fost accesibilă cercetătorilor. Un studiu atent asupra hârtiilor lui aruncă o lumină cu totul nouă asupra unei opere magistrale a literaturii secolului al XX-lea. Iar acolo unde arta pierde în fascinaţie, câştigă prin picanteria detaliilor şi a răstunărilor de situaţii.
Tatăl Dorei este Philip Bauer, un bogat industriaş evreu, bolnăvicios, ipocrit şi impotent. Amanta tatălui, doamna K (Peppina Zellenka), întreţine cu Philip raporturi sexuale (pe care adolescenta Dora şi le imaginează doar orale), dar, în acelaşi timp, este prietena şi confidenta Dorei. Domnul K (Hans Zellenka) este administratorul unei firme din Merano, soţul Peppinei şi cel care o molestează pe Dora. Mama, Khate, este o femeie cu o cultură modestă, chinuită de constipaţii şi maniacă a curăţeniei (în legatură cu ea Freud a inventat expresia „psihoza casniciei”). Urmează apoi, pe un loc marginal, fratele mai mare al Dorei, dependent de mama, dar emancipat din punct de vedere intelectual, care va deveni un reprezentant de vârf al mişcării marxiste austriece; în ceea ce priveşte drama surorii sale, va închide ochii. Şi, în sfârşit, guvernanta, care se prefăcea că se interesează de Dora, dar, de fapt, urmărea şi ea atenţiile tatălui acesteia din urmă.
Acesta era ambientul corupt şi mincinos, unde toţi ştiu tot şi se prefac că nu ştiu nimic şi în care apare figura Dorei, fragilă, dar încăpăţânată, care îl vede pe rege gol şi îl denunţă, care refuză să devină marfă de schimb (sexual) între bărbaţi perverşi şi femei „înţelegătoare”. Această mizerie socială o traumatizează grav pe Dora încă din fragedă pruncie, astfel că, de la vârsta de şase ani, suferă de enurezis, face repetate crize astmatice, leşină fără motiv sau acuză atacuri de tuse convulsivă.
Când tatăl său o aduce la Freud, tocmai manifestase tendinţe spre sinucidere. Primul lucru pe care tatăl i-l cere lui Freud este acela de a-i scoate Dorei din cap ideea că el şi doamna K ar fi amanţi. Freud are meritul de a da crezare Dorei şi de a înţelege toate pe care aceasta le-a pătimit, dar se face vinovat de a nu fi avut „nici respect, nici simpatie pentru Dora” şi de a se fi adăugat listei celor care au umilit-o.
De fapt, Freud a fost cel care a insistat că ea să se mărite cu Hans, soţul amantei tatălui său, considerând că varianta ar fi cea mai bună „pentru toţi”. Hans încercase de două ori să se apropie de Dora: o dată a vrut s-o sărute, când ea avea treisprezece ani, iar altă dată, când era mai mare şi când a reacţionat violent, pălmuindu-l pe atentator. De atunci, Hans o detesta pe Dora, afirmând că o femeie care citeşte cărţi erotice nu merită respect. De fapt, Dora citise o astfel de carte împreună cu Peppina, care, în aceste condiţii, se releva a fi trădătoare.
Tocmai faptului că acorda o atât de mică atenţie raportului cu Peppina s-ar datora marea eroare (sau omisiune) a lui Freud. N-a reuşit să recunoască bisexualitatea Dorei, iar asta, nu datorită unor condiţionări obiective, legate de stadiul embrionar al psihanalizei, ci din cauza implicării sale subiective. Lacan însuşi insistase asupra importanţei transfertului homosexual al Dorei, ignorat de Freud. Probabil, tocmai bisexualitatea este aisbergul de care se izbeşte Freud, care nu poate aborda raportul său cu Fliess şi cu soţia lui Fliess, care, şi ea, se numea Ida.
Pare că ofensa consumată în munţii Italiei şi repetată într-un cabinet medical vienez s-a repetat apoi, decenii de-a rândul, în întreaga lume, construind în jurul cazului Dora o mitologie interpretativă superficială şi dăunătoare. Dora a plecat trântind uşa, semnând prin aceasta nu doar eşecul terapeutic al metodei lui Freud, ci şi un început de însănătoşire, căci e hotărâtă să nu mai suporte umilinţe, nici să mai urmeze soluţii matrimoniale impuse. Se va căsători cu un tânăr de vârsta ei.
Ida Bauer s-a simţit mereu orgolioasă de a fi fost o eroină a literaturii psihanalitice, chiar dacă e cunoscută în istorie cu alt nume decât al său. Şi rămâne până azi în rolul de pacient, pe care i l-a desemnat cel care semna de unul singur cu erori şi rătăciri, cărora ea le-a căzut victimă, strada către inconştientul uman. Cazul Dora ar trebui recitit cu ochi realişti, fără idealizări, pentru a redescoperi complexitatea umană a unui geniu.
Violenţă şi seducţie. La un secol de la naşterea sa, după decenii de farmec, dar şi de contestări, psihanaliza face acum conturile cu ceea ce era considerata o problemă de familie, deci la adăpost de ochii indiscreţi, abordând cu onestitate intelectuală o problemă fierbinte: aceea a seducţiei şi a raporturilor sexuale între analist şi pacient. Până acum, asupra acestei probleme s-a negat constant, s-a minţit, s-a ascuns şi s-a omis, iar uneori au fost acuzaţi de impostură cei care îndrăzneau s-o aducă în discuţie. Chiar şi când, din epistolarul unor personalităţi precum Carl Gustav Jung, Sandor Ferenczi sau Ernest Jones, transpăreau astfel de episoade, se găsea mereu o justificare în caracterul incert al materiei în care se mişcau pionierii acestei noi discipline.
Numărul tot mai mare al analiştilor a multiplicat riscurile, pacienţii au început să simtă disconfortul triumfului narcisistic însuşi, denunţurile au devenit de domeniu public astfel că asociaţiile profesionale au trebuit să ia în consideraţie această problemă spinoasă.
Vechile reguli privind absoluta neutralitate, pe care Freud a dictat-o în aura de poruncă, şi cele ceva mai elastice, născute mai târziu din conştientizarea faptului că analistul este subiect al sentimentelor (contra-transfer) în aceeaşi măsură în care pacientul e subiect al transferului, par depăşite de o derivă în care totul este justificabil şi permis. Se notează azi o tendinţă, numită self-disclosure, în care analistul se dezvăluie pe sine, povesteşte despre sine pacientului, dă frâu liber sentimentelor, rupe cadrul analitic al spaţiului (cabinetul) şi al timpului (orarul şedinţelor).
Însă depăşirea limitelor sexuale este ceva mai mult. De altfel, literatura psihanalitică abundă în comportamente de acest fel, de la molestări verbale până la violenţa corporală, trecând prin îmbrăţişări, sex oral, dezbrăcări şi manipulări ale trupului. În majoritatea cazurilor povestite într-o carte recentă şi semnată de doi psihanalişti americani, episoadele privesc analişti-bărbaţi şi pacienţi-femei, dar apar şi restul combinaţiilor posibile.
De ce se cedează acestor tentaţii? Ce se întâmplă în interiorul acelui culpu, care a luat naştere în urma unei cereri de ajutor şi care se rupe în condiţiile celui mai grav atentat la adresa integrităţii psihice? Autorii citaţi împart transgresorii în patru categorii: psihoticii (care sunt destul de rari, dar cu un comportament irecuperabil), prădătorii, bolnavii de dragoste şi cei care cedează unei „ispite masochiste”. Dând crezare celor doi autori, regăsim în carte nume celebre din panoplia personalităţilor care şi-au pus amprenta asupra psihanalizei: Joseph Breuer, Sigmund Freud, Carl Gustav Jung, Sandor Ferenczi, Ernest Jones, Otto Gross, Victor Tausk, Wilhelm Stekel, Georg Groddeck, Wilhelm Reich, Otto Rank, Rudolf Lowestein, August Aichorn, Eric Fromm, Karen Horney, Masud Khan, pentru a aminti doar câţiva.
Raportul amoros dintre analist şi pacient a fost văzut uneori ca „o formă de incest”. Cu toate acestea, literatura şi cinematografia americană din ultima vreme încearcă să demistifice acest raport, plasându-l în sfera normalităţii. De altfel, însăşi fantezia că sexul poate aduce sănătatea în chip magic este prezentă încă de la începuturile psihanalizei. Deja în primii săi ani de carieră ca medic, Freud primeşte o pacientă care suferea de atacuri repetate de anxietate. Un ilustru ginecolog care o trimitea considera că boala ei se datora celor optsprezece ani de convieţuire cu un soţ impotent şi recomanda „penis normalis dosim repetatum”. Iniţial, Freud îşi exprima rezerva faţă de o astfel de metodă. Urmaşii săi par să manifeste o adevărată stupoare în faţa acestui tip de tratament şi se întreabă cum de nu s-a gândit nimeni asupra binefacerilor de care s-ar putea bucura pacienţii.
Probabil, unii bolnavi au nevoie să se simtă speciali şi e consolant, pentru ei, să fi putut strânge la piept propriul analist (sau analistă), pe care cu siguranţă îl(o) vede într-o aură demiurgică. Căci, pentru ei, „reprezintă satisfacerea dorinţelor oedipice, care nu mai pot fi elaborate în continuare”, explica un psihanalist. Însă, după puţină vreme, se vor simţi asaltaţi de furie şi durere şi adesea, precum victimele incestului, pătimesc de procese de vină şi de ruşine, ca şi cum ar fi fost ei înşişi seducătorii. De fapt, se poate vorbi de o formă de incest. Dacă în cabinetul de analiză se reiterează şi metamorfozează raportul părinţi-copii, pacientul doreşte să vadă în analist pe părintele bun pe care nu l-a avut sau măcar amantul ideal pe care şi l-ar dori. Pe de altă parte, s-ar putea ca însăşi atenţia pe care societatea americană o acordă cu temei incestului să dea o astfel de greutate acestui tip de incest profesional.
Mulţi analişti suprapun raportul analitic cu orice alt tip de raport impar între medic şi pacient. Analistul nu este un ortoped care îngrijeşte, apoi pleacă, ci o persoană cu care împarte, ani de-a rândul, experienţele intime şi profunde de care omul modern are parte. Acest raport poate fi benefic sau devastant pentru mintea umană.
Prin însăşi definiţia câmpului său de acţiune şi a metodei utilizate, psihanaliza se mişcă pe un teren foarte alunecos. Analistul explorează inconştientul bolnavilor săi, dar coboară în subteran împreună cu întregul său bagaj de mizerie umană, de angoase şi de răutăţi. Iar propriul narcisism se poate manifesta – în însuşi infernul celuilalt! – ca un „rău de înălţime”. Drumul amândurora spre „purgatoriu” este apoi destul de anevoios: în cazul în care această stradă există pentru cei mai mulţi.
|
English
Hola Imagenes para hi5 & Comentarios - Hi5gratis.com